Oops. Error. nr. 49914090

M-am tot tinut sa postez asta, dar cand puteam sa o fac, nu eram la calculator, eram pe laptop, cand eram pe calculator uitam si uite asa am intarziat cu postarea asta aproape doua saptamani, asa ca ma voi revansa si o voi posta... acum.
Este o compunere, scrisa de mine la cererea doamnei profesoare de romana. Initial, subiectul compunerii a fost o gluma, dar na, eu ce pot face.
Deci, impart cu voi, ultima tema la romana din viata mea de boboaca.(:

Efervescenta Sentimentelor...

Am fost conceputa in mintea unui creator, ca mai tarziu, mai multe elemente, combinate sa rezulte ceea ce sunt eu acum. Am fost inventata pentru a ajuta, pentru a aduce ceva nou intr-o lume chimica. Dar ceea ce este in spatele conceperii mele este mai mult de atat.

Am luat viata intr-un laborator inuman, m-am dezvoltat, treptat, asistand la toate transformarile care mi-au fost sortite pentru a fi perfecta. Apoi din libertatea creatiei am fost izolata intr-o banda de staniol, privind lumina becului cum dispare deasupra capacului de plastic.

Am observat stiluri de viata, am calarotit, inchisa in acel spatiu stramt in care sentimentele mele si dragostea fata de conceperea lumii nu existau, nu puteau sa existe. Am calatorit in cutii de hartie, de plastic. Am fost jucata pe degete alaturi de altii ca mine, de catre doctori, persoane diverse, fiecare cu lumea lui…

Am acceptat, neavand de ales. Am continuat sa tremur cand rolul nostru in lume isi facea aparitia.

Si aici incepe si tot aici se sfarseste totul. Lumina este din nou mai aproape de mine, aerul de la hota imi gadila praful dulce de la suprafata, simturile mele sunt accentuate. Si in sfarsit rolul meu aici poate fi observat. Ma scufund in paharul cu apa, ma afund in tornada de sentimente arzatoare. Sunt prinsa intr-un uragan de senzatii tari, de limite intinse la extrem, de sentimente aleatorii neintelese. E perfect…

Ma pierd incetul cu incetul, ultimele cateva secunde incep sa dea gust ultimelor clipe din viata mea. Incetul cu incetul efervescenta sentimentelor mele prinde viata, culoare, gustul dulce al libertati care am simtit-o cu ceva timp in urma.

Rolul meu aici, a luat sfarsit. Se spune ca in univers suntem sori si pietre. Nu stim insa daca sorii au fost creati pentru nevoia pietrelor de a fi incalzite sau pietrele pentru nevoia sorilor de a oferi caldura, stim doar ca suntem fara rost in lume atunci cand ramanem unii fara ceilalti. Fara libertate, gust si fara mine insumi, simt totusi ca am avut un rost in lume.

Sincera sa fiu, nu cred ca cineva si-ar dori sa sfarseasca intr-un pahar, facand bule… dar oare poate cineva sa inteleaga, ca este mai mult de atat?